Icoana făcătoare de minuni “Fecioara cu trandafiri” din Măru
Cel mai vechi lăcaș de cult este Biserica Ortodoxă din Măru, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, ce a fost construită în anul 1792, fiind sfințită în anul 1799. În anul 1934 este demolată și reconstruită pe cheltuiala enroriașilor, fiind sființită a doua oară în anul 1937.Pictura este bizantină, fiind lucrată de pictorii Gheorghe și Cornelui Baba.
În incintă bisericii se găsește o icoană a Maicii Domnului, despre care se spune că ar fi făcătoare de minuni, icoana fiind pictată în anul 1520 la muntele Athos.
Minunile icoanei din Măru
Găsită în cenușă unei biserici arse, Icoana Maicii Domnului din Măru a oprit un potop care se abătea peste sat, salvându-le oamenilor viața. Localnicii cred ca destinul le este legat de ea.
Frumoase și captivante sunt observațiile călătorului Bogdan Lupescu de la publicația Formula As care a povestit într-un articol următoarele:
“Fecioara cu trandafiri
Icoana făcătoare de minuni o înfățișează pe Maica Domnului care poartă o rochie albastră de stele. Deasupra, un magorion de aur, ce atârnă în falduri largi peste fruntea senină, peste umeri și pe degetele subțiri. Doi îngeri în zbor, ferindu-și chipurile de atâta lumină orbitoare, aduc cu fală o coroană împărătească, potrivindu-i-o încet Fecioarei pe creștet. Într-o mână, Ea ține o cruce cu trandafiri. Pe cealaltă mână îi șade Pruncul, copilul sfânt, ce vrea parcă să o mângâie pe obrajii sfioși, să-i atragă atenția ca să-L privească puțin și pe El, nu doar așa, înainte, spre întreaga biserică. Caci acestei Maici a Domnului I s-a zis Odighitria – „cea care privește înainte”. Cea care arată calea. Deși Pruncul are trup mic, chipul îi e parcă destul de matur. E îmbrăcat cu o haină imperială, de aur, plină cu nestemate, iar pe cap poartă o tiara papală. Maica ține pe braț un împărat din povești. Icoana aceasta e ca un vis. Totul în jur este verde. Sus, în colțuri, soarele și luna, cu fețe mirate ți gulere pufoase de nori. Dedesubt, în cerul verde ca iarba, printre îngeri plutesc o cheie, o cădelniță, uși împărătești, o amforă, un pește și o scară – cele mai puternice simboluri creștine. Podoabele Maicii și Pruncului sunt bogate, baroce. Chipurile lor, părul, nasurile prelungi, buzele subțiratice – în cel mai străbun stil bizantin ortodox. Această icoană, mare de 51 x 41 cm, apără neântrerupt, de cinci veacuri, un întreg satul gugulan Măru. De-o jumătate de mileniu, o Maica Domnului ocrotește satul de boli, de farmece, de potopuri, de toate răutațile omenești.
Fugarul de peste munți
În biserica din Măru pătrund oameni. Câteva femei și un bărbat c-un picior tăiat, la fel de înalt ca ele, în scaunul său pe roți. Se apropie cu toții, din ce în ce mai mult, de mine și de icoană. Pe la jumătatea bisericii, se opresc în fața „mormântului Mântuitorului” – închipuit ca o masă cu un fel de baldachin strălucitor, împovarată de flori și icoane – și acolo săruta un antimis de pânză, vechi de când satul. Icoana cea slăvită, din stanga altarului, nu o sarută. Doar își lipesc obrazul de sticla ei, ca și cum ar vrea să-ți culce capul în poala unei mame. O bătrână înveșmântată în negru, îmbrăcată într-o rochie vălurită, cu stele în relief, îmi spune că icoana cu trandafiri e făcătoare de mari minuni, „da mai mult numa pentru satu ăsta”, c-au fost „turiști” care s-au vindecat, dar minunea s-a-ntâmplat doar fiindcă s-au închinat aicea, în Măru. „În altă parte, puterea se pierde…” Târziu, aveam să-mi dau seama ce-a vrut să zică cu asta: e vorba de o spaimă veche a mărenilor, ca nu cumva icoana să le fie luată din sat. Vândută, furată ori dusă prin cine știe ce muzeu. De aceea, nici nu prea vor să-i facă „reclamă” în fața 
străinilor. Nu de alta, dar încercări de înstrainare au fost destule, și atunci oamenii au fost nevoiți s-o apere cu furcile. O altă femeie avea să-mi spună că dacă, Doamne ferește, s-ar întâmpla așa ceva, atunci ori jumătate din sat și-ar lăsa „cășile” și-ar pleca dupa ea în pribegie, ori pe aici s-ar petrece o crimă. S-ar duce până la Mitropolit, până la Patriarh dac-ar fi nevoie, l-ar lua de piept și le-ar cere socoteală. „Icoana e a satului de când lumea și aici o să rămână! Dacă ne-o luați, rămânem ai nimănui!”, spun oamenii. Povestea venirii ei în sat de peste munți sau a scoaterii de sub cenușa vechii biserici incendiate aveam s-o aud din zeci de guri. Toți o știu, de la copii de cinci ani până la moșnegi de nouăzeci, chiar dacă puțin schimbată sau înfrumusețată pe alocuri. Le-a intrat oamenilor în sânge, le place s-o istorisească oricui vrea s-o asculte, cu voce tare și bogație de amănunte, ca să țină cât mai mult.
Totul a început cu o crima. Pe la 1500, Oprea, fiul unui boier oltean din părțile Craiovei, l-a ucis cu sânge rece pe un conducător turc numit Hasan, fiindcă iubeau amândoi aceeași fată – fiica preotului din sat, ce avea inima demult promisă valahului. În seara acelei zile de pomină, tatăl i-a spus copilului că singura lui scăpare e fuga. Undeva, departe de Valahia, peste munți. I-a înșeuat cel mai bun cal din grajd, i-a umplut desagii cu merinde și galbeni. Feciorul era sus, pe cal. Atunci s-a apropiat de el, cu pasi tremuratori, bătrâna mamă boiereasca, care l-a îmbrățișat fără lacrimi și i-a șoptit: „Ți-am pus în „urechea” desagului și o iconiță sfântă, care să-ți călăuzească pașii. Tu păstreaz-o cu evlavie, că-i sfântă și cu multe lacrimi udată!” (aceste cuvinte vestite în Măru le-am auzit rostite întocmai, chiar și de o fetiță de 4 ani). Flăcăul a pornit trist, către munți, lăsându-se în legea calului. Și, călăuzit de izvoarele Bistrei, a ajuns de partea cealaltă, într-un cătun uitat de lume, căruia i se zicea Măru. A descălecat în fața bisericii. Și-a mărturisit crima cu lacrimi, la picioarele preotului de acolo și acesta l-a iertat, ba mai mult, l-a îndemnat să-și schimbe numele ca să nu mai poata fi găsit niciodată. Fugarul s-a numit Bistrian, după firul de apă care i-a salvat viața. S-a căsătorit și a lăsat urmași. Și a mai făcut ceva: drept multumire pentru omenia cu care a fost primit, a dăruit icoana mărenilor, s-o pună în biserică. Odighitria îi arătase calea.
Icoana din jar
Parintele Sfertea Dorel are chipul ars de vant, e imbracat intr-un sfeter si-si netezeste energic pletele lucioase, cu palmele pline de pamant. Ai zice ca-i unul de-al lor, abia dezmeticit din somn ori abia sosit acasa de la munca campului. Si chiar este. Tocmai a venit de pe ogor, unde a terminat de sapat „cucuruzu”. De 17 ani sta in Maru, ii pretuieste pe localnici fiindca s-au batut atata pentru icoana lor, e mandru ca slujeste intr-o asemenea „capodopera” de biserica. Aflu abia acum ca sfintii aceia lungi, de pe ziduri si de pe catapeteasma – imensi, drepti, senini si parca putin „prea umani” – au fost zugraviti de insusi Corneliu Baba, pe la 1930, impreuna cu tatal sau. Ca cei doi pictori au locuit neintrerupt, aproape doi ani aici, in sat, la un om care-a murit nu demult, ca se-mbracau si se purtau ca niste tarani de-ai locului, doar c-au cerut „nitel cam mult” pentru lucrarea lor. „Atatia bani, doar mandrii banateni din Maru puteau sa dea la acea vreme…” Corneliu Baba privea impietrit, ore la rand, icoana sfanta. Era convins c-a fost pictata de un calugar athonit. Sunt martori prin intreg satul ca odata, tot privind-o, ar fi zis: „Doamne, niciodata in viata mea n-am vazut ceva mai frumos…”.
Iar marenii isi dau ghes sa spuna tot mai mult. Tot mai multe povesti legate de „iconita” lor. Orice baba stirba de pe ulita iti vorbeste, ca si cum l-ar vedea cu ochii pe generalul austriac Lentulus, „porcu ala” care la 1739 a dat foc vechii biserici din lemn, aflata la intrarea-n sat, acolo unde-i acum cimitirul, pe locul numit „La Morminti”. A ars toata pana la pamant, cu tot ce era inauntru, preschimbandu-se pur si simplu intr-un covor de cenusa. Si, dintr-o intamplare, in vreme ce carau molozul, oamenii au gasit in jar icoana intreaga, ingropata sub niste grinzi, in scrumul fumegand. Statea cu fata in sus, neatinsa de foc, era intocmai ca astazi. Aceleasi culori. Aceleasi chipuri. Omul fara un picior se deplaseaza spre ea sa-mi arate, in coltul din stanga jos, o spartura in lemn. O plesnitura grosolana, in chenarul verde. E urma binecuvantatei lovituri de tarnacop, care a scos-o de sub grinzile arse, acum aproape trei veacuri.
Care marean nu stie, apoi, despre miracolul savarsit de aceasta icoana, atunci cand niste straini au vrut sa o ia din sat? Ce daca unii zic c-au fost turcii (ba am auzit chiar de turci care-au vrut s-o ia „cu automobilu”), altii ca tot austro-ungarii, acum cativa ani? Oamenii incurca uneori anii si personajele. Ceea ce le ramane in suflet e povestea. Povestea ramane intotdeauna aceeasi. Si n-au fost nici turcii, nici austro-ungarii. A fost vorba de sarbi: pe la 1800, episcopul sarb Ioanovici Sakapet a vrut sa ia icoana cu sine si s-o duca intr-o manastire din Karlowitz. Oamenii se uitau plangand dupa caleasca in care se afla „comoara” lor, cum trece incet printre case, spre iesirea din sat. Dar la hotar, in locul numit azi de mareni Paraoane – de la biserica trei kilometri mai jos, aproape de Magura -, caii s-au oprit. Oricat i-au biciuit vizitiii sarbi, ei n-au putut sa mearga mai departe. Parca un perete nevazut ii impiedica sa paseasca, o putere grozovana le bloca drumul, lasandu-i neputinciosi la marginea satului, fornaind inspumati. Nici pe jos nu se putea trece, caci puterea te azvarlea degraba inapoi, ca un elastic. S-au intors si-au pus icoana intr-un car cu sase boi, dar nici cornutele n-au izbutit s-o traga dincolo de hotar. Vazand acestea, episcopul insusi a reintrat in biserica, a asezat-o inapoi la locul ei de astazi, apoi i-a chemat pe toti marenii in fata bisericii si le-a cerut iertare. Preotul Sfertea sustine ca minunea a fost mai recenta, pe la inceputul secolului trecut, odata ce vechiul crasnic, Solomon Mistrian, i-a marturisit ca a vazut cu ochii lui intamplarea de la marginea satului. Iar alti mareni, foarte multi la numar, sunt absolut convinsi ca acelasi lucru s-ar intampla si astazi, daca cineva ar mai cuteza sa le ia icoana din biserica lor. Pentru ei, ea este nepretuita.
Revolta
Talida Micu este cea care s-a aflat in fruntea satenilor, atunci cand l-au infruntat pe preotul de dinaintea lui Sfertea. Acum vreo douazeci si ceva de ani, parintele Ioan Polita (nici ca se putea un nume mai potrivit), a dorit sa vanda icoana Marului, iar Talida a fost prima care a sarit in sus de manie. „Familia noastra o tras mult nacaz pentru icoana asta. Popa Polita mai vanduse de la biserica noastra niste carti foarte vechi, valoroase, scrise cu litere „chirile”, si acuma voia sa ne vanda si icoana. Cand am auzat asa ceva, eu si barbata-miu, Linutu, fie iertat, am mars prin sat si i-am adunat pe oameni aici, in fata magazinului. „Ma oameni, uite ce vrea sa faca preotu nost… Hai la el acasa!”. Am mers cu totii pana in fata casii, da la-nceput oamenilor le-o fost rusine sa intre. Eu fac catra barbata-miu: „Hai noi doi! Nu trebe tu sa vorbesti, ca vorbesc eu, numa intra cu mine!””. Cand am intrat la preot in camera lui, el era cu doi barbati, beau la masa. Am dat buna sara s-am inceput dirept: „Parinte, am auzit c-ati vrea sa vindeti icoana…”. El ca nu, ca ce doresc, c-o venit de la Bucuresti si ca vor s-o ia si s-o duca la nu stiu ce muzeu. Eu m-am infipt in fata lui: „Parinte, icoana asta nu se duce de-aici! Si daca cineva de la muzeu vrea s-o ia, trebe mai intai sa intrebe satu, daca ii de acord ori nu ii. Va zic ca personal, nima nu-i de acord cu asa ceva. Icoana asta ne ocroteste pe noi de cinci sute de ani, nu exista sa plece din sat. Si daca dispare, sa stiti c-aveti de-a face cu noi, parinte!”. El s-o maniat rau, era pamant la fata: „Cum, tu indraznesti sa ma ameninti?!”. Barbata-miu tacea malc. Eu m-am intarosat si mai tare: „Da, parinte, eu va amenint!”. Atuncea el mi-o raspuns niste vorbe foarte murdare si m-o scos afara din casa. Abia cand am ajuns afara, plansa, intre oameni, si m-or intrebat ca ce-am patit si le-am raspuns, abia atunci s-or naravat si ei si-or inceput sa-l ameninte, unul dupa altul, ca daca vinde icoana, atunci trec cu totii la pocaiti. Asta o fost sara. Dimineata in zori, ma trezasc si zac catra barbata-miu: „Hai la Timisoara, la Prea inaltu!”. Lu barbata-miu ii era somn. Da zace: „No, atunci hai…”. Ne-am suit in tren si ne-am oprit dirept in fata la mitropolit: „Prea Sfintite, uite care-i treaba…” si-i povestam. Cand o auzit toate astea de la mine, o biata femeie, inaltu avea lacrimi in ochi. Tot zicea: „Doamne, da nici gand… Eu stiu de icoana asta… De ce nu mi-ati spus, de ce nu m-ati anuntat dinainte?…”. Si-a doua zi l-o pedepsit pe parintele Polita si i-o spus: „Parinte, icoana ramane acolo unde este! Ca daca nu… apai sa stii ca ai de-a face cu mine!”.”
Potopul
Afara e soare orbitor si lume multa, tarani veniti de la prasila cu sapele in spinare ne dau binete din mers, zambind cu capul intors. In „ocolul” bisericii, de-o parte si de alta a portii: doua cruci. Una foarte groasa, din lemn zdravan, de bratul careia atarna o toaca. Din loc in loc, crucea aceasta are in carnea ei niste adancituri in care-ti poti baga degetele – ranile unor gloante trase acum vreun veac si jumatate. Aici, in fata ei, au fost impuscati saptezeci de tarani tineri, de catre soldatii Imperiului. Cealalta e de fapt o placa subtire de piatra, in forma de cruce, pe care au fost sapate numele marenilor morti in cele doua razboaie. Multi, prea multi pentru un singur sat. Si foarte tineri. Acum noua ani, prin rugaciune la icoana cea sfanta, aceasta cruce a salvat satul, in mod miraculos, de o devastatoare inundatie. Ma despart de parintele Dorel Sfertea. Nu vrea sa-si mai aminteasca de noaptea aceea de primavara, cand a auzit oamenii tipand si s-a trezit si a vazut valurile inalte, naprasnice, coborand de pe munti catre sat, ducand cu ele bolovani mari cat casele, sfaramand totul in cale… „Te gandeai ca nici nu mai ai unde sa fugi. Te gandeai ca e potopul de pe urma….”, zice, si trece strada tacut, spre casa lui. Raman cu omul fara un picior, alaturi de care pornesc incetisor, prin soare, spre inima Marului. Aflu ca-l cheama Ionescu Ion si ca e tatal carciumarului, unul din oamenii de vaza ai satului. Are un chip rotund, umbrit de o palariuta verde, vorbeste cumpatat si niciodata despre infirmitatea lui, caci nu-i place. Eu il ajut numai din cand in cand, la unele hopuri. Pe dreapta, la vreo douazeci de pasi mai la deal, imi arata locul unde a stat crucea de piatra in vremea potopului. Acum, pe locul acelei cruci duse in gradina bisericii, a fost zidita de catre un credincios o troita mai mare, de marmura, cu acoperis. „Cum au putut, totusi, o cruce si o icoana sa apere un sat de o inundatie?”, intreb, amintindu-mi de spusa preotului. Ionescu Ion opreste brusc cu mana rotile caruciorului, isi trage sufletul si se uita spre munti. Imi zice ca acolo, sus, dincolo de celalalt hotar al satului, este un baraj mare. Si ca dintotdeauna, din istorie, marenii au fost bantuiti de o ancestrala teama: teama de furia apelor coboratoare de pe munti. Intr-adevar, aveam sa vad si eu barajul acela. O stavila de piatra, ce tine in spate un lac imens, kilometric. Cand stai inaintea acestui dig pe sosea si privesti in sus, stiind cata apa e indarat, parca intr-adevar, te cuprind fiorii.
Dar, culmea, desi marenii cunosc prea bine cat e de trainic, ei nu contenesc sa vorbeasca despre „ce-ar fi daca”, ca si cum o fatala amenintare le-ar sta mereu deasupra capului. „Ce-ar fi daca” – se intreaba prin carciumi – „Doamne fereste, barajul ar crapa?” „Atunci”, isi raspund singuri, „atunci satul lor, dar pana si intreg orasul Caransebes, s-ar afla mult dedesubtul apelor.” Ionescu Ion imi zice „din batranii lui” ca, pana sa se faca barajul, atunci cand se-ntampla sa se uneasca Bistra Marului cu Bolvasnita, oamenii mai bine isi paraseau casele si plecau, venind apoi sa le ridice din nou. „Am stat eu de vorba cu batranii nost si mi-o spus ca inainte, tare demult, tot satu o fost acoperit numa de apa. O trebuit sa se mute sus, pe deal, pan-o ajuns la locuri uscate, si numa dupa zeci de ani, cand or scazut apele, oamenii s-or tras jos, inapoi. Mama mea o fost de peste munte, din Turnu Rueni. Lu bunicu i-o fost frica s-o dea nora in Maru. Zicea bunicu, fie iertat: „Ce-s nebun s-o marit acolo, s-o ia apa cu tot cu zestre pe fata mea?”. Asa se zicea, ca in Maru vin mereu ape mari. Si ca nu trebuie „sa manii apele” de pe munti cu pacatele tale…”
Ei bine, in acel sumbru an 1995, barajul n-a crapat, nici Bistra nu s-a intalnit cu Bolvasnita. Oamenii erau linistiti, uitasera sa se mai gandeasca la catastrofe. Spre seara, a inceput sa ploua si marenii dormeau. Totul a pornit de la un paraias caruia nimeni nu s-a ostenit macar sa ii dea vreun nume, un fir de apa ce taraie si acum, firav, prin mijlocul satului. Cand il vad, imi vine sa zambesc – dintr-un pas l-ai trecut. Ionescu Ion povesteste: „Nu stiu cand s-o putut umfla asa, saracia asta de garlita. La patru dimineata, m-o trezit un vuiet. Am iesit in ulita si m-am uitat in sus, prin noapte, de unde venea vuietu al mare. M-am frecat la ochi, nu mi-o venit a crede. Din paduri coborau valuri mari, veneau si iar veneau catra sat… Mi s-o ridicat paru-n cap, am zis ca pan-aicea mi-o fost. La a doua casa in sus de biserica, o luat o masina din curte si, zbaaang!, o aruncat-o pana-n zid. Bucati o facut-o! Apoi o luat altele, animale, ziduri, oameni. Cobora frontal, dirept in inima satului. Tipau bietii oameni, se bagau valurile pana-n camere si-i scoteau pe ferestre. La zidurile ce imprejmuiau prin spate biserica, apele o urcat pana sus, acuma se revarsau in suvoaie prin curte. Si abia atunci cand s-or mai dezmeticit oleaca, marenii s-or hotarat: or intrat in biserica, or cazut in genunchi la icoana Maicii Domnului si-or cerut ajutor. S-or rugat oamenii cam un sfert de ceas. Si cum venea apa, sfarmand tot, spre inima satului, cand o ajuns aici, in fata vechii cruci, ea s-o despicat! Si-o schimbat cursu. Sangura! O ocolit crucea pe-o parte si pe cealalta, s-o dus pe aici, asaaa… si pe aici, indepartandu-se. Desi era in mijlocu puhoiului, pe cruce n-o atins-o nici macar un fir de apa, nici macar garduletu, s-o dus doi-trei meteri intr-o parte si-n alta si pe ea o ocolit-o. Mai sus, in spatele ei, o adunat deodata asa, ca o stavila, un morman mare de „pietrus”, nisip de bolovani inalti. Si stavila asta o despicat apele si-o lasat sfanta cruce in mijlocul lor uscata, neatinsa, cum ar fi fost pe o insula. Cine nu s-o mirat?… Daca apa nu se-njumatatea si nu se-mputina, poate ca acuma Maru n-ar mai fi fost pe harta. O fost ultima facatura de bine a icoanei Maicii Domnului. O venit aici si Constantinescu, o venit cu ixpertii lui si s-o uitat si-o zis c-asa ceva nu se poate ixplica, c-aicea o fost lucrarea lui Dumnezeu. Ca pe sat l-o aparat toti baietii astia morti care-or murit nestiind ce-i moartea. Eroii Marului. Sufletele oamenilor astia tineri si rugaciunea la iconita sfanta…”.
Parca-si misca ochii, bunicule!
Ultima destinatie: carciuma. Bufetul lui Ionescu Ion e plin de tineri. Baietani abia scapati de scoli si care n-au gasit servicii, band cafele pe datorie de dimineata pana seara, silabisind gazete si punand tara la cale, precum mosnegii cei sfatosi. M-a frapat, in primul rand, ascutimea mintii acestor adolescenti banateni. Unul, pe nume Todorean, proaspat vopsit blond pe deasupra parului cretuliu, stie mai multe despre istoria tinutului decat orice profesor universitar. Imi povesteste meticulos despre Zalmoxis, despre viata lui Decebal si a tatanelui sau, Scorillo, asta in vreme ce mangaie incet o fata, peste zulufi. Un altul, care poarta un lant gros peste tricoul cu trei litere foarte mari („Usa”), ma anunta rezemat de bar ca, „daca-i ofer un cincizeci”, imi poate recita poezii intregi „originale”, culese de aici din sat. Si chiar imi recita, doua doine banatene. Pe urma, imi recita si din Blaga. Iar la o alta masa, intr-un colt, stand fata in fata, putin aplecati unul spre celalalt, un flacau urecheat, de vreo nouasprezece ani, ii vorbeste autoritar bunicului sau incaltat in opinci. Intre ei, la mijloc, se afla o sticla cu bere, pe jumatate plina. Cei doi vorbesc despre… despre ce credeti ca vorbesc? Despre sfanta icoana! Baiatul, Ionel Anca, incearca sa-l convinga pe bunic ca icoana Maicii Domnului „intoarce ochii dupa tine”. Argumenteaza, dand agitat din maini, ii zice: „Cum, bunicule, n-ai observat? In orice pozitie stai in biserica, Maica Domnului se uita la tine. Daca stai in fata, se uita. Daca stai asa, lateral, iar se uita. Parca-si misca ochii, bunicule!”. Si, mai ales, daca ai pacate grele pe suflet, atunci parca „se-ncrunteaza” si te urmareste tot timpul, nu te scapa din ochi. Baiatul se intoarce spre noi, cei abia intrati, prilej sa observ un cercel mare, auriu, in urechea lui stanga. Zice: „Sa stiti ca io-s asa, cum sa va spun eu, mai golanos din fire, nu prea-s purtat la biserica. Am terminat profesionala, nu ma angajeaza nimenea. Stau asa, cum sa va spun, mai mult degeaba. Liber profesionist. Cateodata, pe aicea prin sat, cand cineva ma calca pe batatura, eu ma mai si bat. Nu mi-i frica de bataie, nici de-ntuneric, de nimic. Da de ochii Maicii Domnului din biserica, nu va mint – ca ce interes am sa va mint? – de aia mi-i frica. Caci in icoana aia ii ceva…, cum sa va spun… ii ceva dumnezeiesc.”.
Abia spre seara, dupa vreo doua ore de zabava in carciuma cu oameni tineri, aveam sa-mi dau seama de un lucru foarte insemnat: aproape toti acesti adolescenti tarani au un har de a povesti, dar si o pofta nebuna de a asculta istorii de demult, cel putin la fel de mare ca a batranilor. Niciodata nu iau miracolele in ras, niciodata nu zic ca-s „doar legende” ori scorneli babesti. In mijlocul birtului, Ionel vorbeste cu atata inflacarare despre alte si alte minuni savarsite de icoana, despre vindecari de boli, de farmece, despre o alta data cand icoana i-a salvat din bratele mortii pe mareni, pogorand asupra satului o ploaie cu piatra „cat paharu”. Dupa aproape fiecare fraza se intoarce spre batran, ca si cum ar vrea s-o verifice: „Cum, bunicule, nu-ti mai amintesti? Doar dumneata mi-ai povestit de ploaia asta, cand eram copil… Cum i-o infruntat oamenii nostri pe turci si i-o omorat cu brazi in stramtoare la Peceneaga si pe urma turcii or vrut sa se razbune si sa-i omoare pe toti…”. Desi are mintea inca foarte limpede, bunicului i se intampla sa nu-si aminteasca din prima, dar il asculta concentrat pe flacau, facand din cand in cand: „Ahaa, da… Mi-aduc aminte… si i-o strans pe oameni toti laolalta ca sa-i omoare. Si atuncea o plouat…”. Ionel aproba din cap, insa e nevoit sa mai imbogateasca putin amintirile batranului: „Nu, nu inca. I-o lasat mai intai sa-si faca ultima rugaciune. Nu-ti mai aduci aminte, era senin afara, un cer albastru fara nor, si oamenii si-or spus ultima rugaciune…”. Atunci tresare din spatele barului si Florica, carciumareasa cea tanara si frumoasa, ducandu-si o palma la frunte in semn de brusca aducere aminte: „Da, si atunci oamenii au cerut sa fie adusa Icoana, icoana cea sfanta din biserica noastra. Si preotul o adus icoana si-o pus-o in fata tuturor. Adevarat, afara era cer senin. Si cum se rugau marenii nostri in fata icoanei, dupa jumatate de ora, cat o tinut rugaciunea, deodata o aparut calatorind prin cer un nour negru, negru de tot, care o acoperit intreg satu… Si-o venit noru negru, din hotar in hotar. Nu mai mult. In rest, de-o parte si de alta, era doar senin. Rugaciunea era pe terminatelea. Oamenii s-or strans unii in altii, infricosati. Or zis ca, gata, acuma incep turcii sa-i omoare. Si, deodata, a inceput ploaia…”. Batranul asculta ca vrajit. Baiatul imi spune mandru ca, desi nu s-ar parea, nimeni nu cunoaste mai bine legendele acestui sat decat bunicul sau, cel de fata. Si, abia intr-un tarziu, se hotaraste sa ispraveasca tot el intreaga poveste, privindu-l mereu pe batran, cu o nesfarsita dragoste: „O plouat cu piatra cat paharu, bunicule! Ha, ha, Dumnezeu o plouat din cer cu piatra cat paharu si turcii or fugit si oamenii nostri or scapat! Or scapat marenii nostri! Or scapat! Cum, bunicule, nu iti mai amintesti? Doar tot dumneata mi-ai povestit, cand eram mic, despre ploaia asta…“